Duminică, 2 noiembrie, românii vor merge să îşi aleagă un nou preşedinte. Un exerciţiu democratic pe care îl fac de un secol şi jumătate, cum ştiu ei mai bine. Iată o sinteză a modului în care s-au desfăşurat alegerile - parlamentare şi apoi prezidenţiale - de la independenţa ţării până în prezent.
„Sufragiul universal trebueşte păstrat. Pe măsură ce-şi va face educaţia, maturitatea lui va fi tot mai accentuată.”, Vintilă Brătianu, fost prim-ministru al României (1927-1928)
În primii ani de existenţă independentă a României, cu statut de monarhie constituţională, până la înfiinţarea primelor partide politice – Partidul Naţional Liberal (1875) şi Partidul Conservator (1880) –, monarhul era acela care acţiona ca un catalizator al vieţii politice, îngrijindu-se ca guvernarea să fie asigurată de grupări politice cu orientări moderate. În 1895, după două lungi guvernări liberale şi, respectiv, conservatoare, este instaurată procedura „rotativei guvernamentale”, care a fost menţinută până în 1916. Asfel, cele două mari partide alternau la guvernare o dată la patru ani. Se organizau alegeri parlamentare după ce regele dizolva Parlamentul bicameral, guvernul îşi depunea mandantul, iar regele numea un nou guvern, care era însărcinat cu organizarea de noi alegeri parlamentare. Deşi sistemul rotativei guvernamentale era instituit pentru a asigura stabilitatea vieţii politice din România, s-a demonstrat că partidul care se afla la guvernare întotdeauna reuşea să strângă şi majoritatea parlamentară.
Marea Unire a schimbat dinamica politicii naţionale şi, implicit, a organizării alegerilor. În România Mare au apărut numeroase formaţiuni politice – Liga Apărării Naţional Creştine, LANC (1923), Partidul Naţional Ţărănesc (1926), Legiunea Arhanghelului Mihail (1927, devenită Garda de Fier în 1930), Partidul Ţărănesc (dr. N. Lupu), PNL, gruparea Gh. Brătianu (1930), Partidul Radical-Ţărănesc (1932), Partidul Naţional Agrar (în 1935 fuzionează cu LANC şi formează Partidul Naţional Creştin) ş.a. Pluripartidismul era în floare în România, iar partidele politice nu ezitau să culeagă roadele votului universal – dar şi al analfabetismului şi sărăciei în care trăia, mai ales, populaţia din mediul rural. Rezultatul: instabilitate politică ridicată, cu 33 de guverne cu o medie de funcţionare de opt luni şi 10 alegeri parlamentare. Astfel, campaniile electorale au început să fie presărate din ce în ce mai mult de mită, bătăi, fraude electorale, mesaje denigratoare şi manipulări.
Alegerile, o comedie neagră la nivel naţional
Situaţia s-a schimbat în 1938, când regele Carol al II-lea instaurează un regim autoritar şi subminează partidele politice. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, s-au organizat alegeri parlamentare în 1946, în contextul ocupaţiei sovietice şi al presiunilor făcute de comunişti. În cursă au intrat BPD (Blocul Partidelor Democratice) – alianţă electorală a formaţiunilor politice pro-comuniste, care includeau şi PCR, PSDR, PNL Tătărescu şi Frontul Plugarilor –, PNŢ şi PNL. Fraudarea acestor alegeri de către comunişti a fost flagrantă – furturi de urne, de voturi, ocuparea localurilor de vot, atacarea opoziţiei, crime şi multe alte asemenea grozăvii. Degeaba au protestat ţărăniştii şi liberalii. Degeaba au strigat englezii de la Foreign Office că alegerile au fost „un fals complet” şi americanii că au fost „o farsă totală”. Pe 25 noiembrie au fost publicate rezultatele oficiale: BPD era declarat câştigător cu 79,86% din voturi. În realitate, scorul aparţinea PNŢ, dar asta nu servea scopurilor noilor ciocoi comunişti. Şi ei aveau să aibă sorţi de izbândă, căci din 1947 România a încetat să mai fie un stat democratic, devenind un stat comunist, plasat în orbita Moscovei.
După instaurarea comunismului în România, alegerile au devenit o formalitate. Candidaţii ce intrau în cursa alegerilor parlamentare pentru Marea Adunare Naţională erau daţi de un singur partid, singurul existent, partidul-stat, PCR, nu exista o campanie electorală adevărată, iar majoritatea populaţiei practica absenteismul de la urne. Câştigătorul era dinainte stabilit, ca în orice şaradă serioasă, şi, totuşi, în ciuda tuturor neajunsurilor vieţii cotidiene, el era ales în unanimitate de popor. Pe 29 martie 1974 are loc un moment crucial în istoria României – Nicolae Ceauşescu este ales în funcţia nou-creată de preşedinte al RSR. Era primul preşedinte al României, care, la ceremonia de învestire, pe lângă eşarfa tricoloră cu stema ţării, primea şi un sceptru. Ca fapt divers, Salvador Dali, emoţionat de gestul preşedintelui român, i-a scris: „Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumneavoastră respectuos, Salvador Dali”.
Românii îl aleg liber pe Ion Iliescu
După înlăturarea comunismului şi a cuplului prezindenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu, odată cu revoluţia din 1989, în România se organizează primele alegeri libere, în democraţie, după 50 de ani. Alegerile prezidenţiale au fost programate pentru 20 mai 1990. Anterior, România fusese zdruncinată de tribulaţii sociale serioase: puterea fusese preluată provizoriu de Frontul Salvării Naţionale (FSN) – o relicvă a fostului regim, condus de Ion Iliescu şi alcătuit din numeroşi foşti membri ai aparatului comunist –, iar străzile Bucureştiului au fost invadate de cetăţeni care manifestau vehement împotriva lui Iliescu, eveniment cunoscut ca fenomentul Piaţa Universităţii. Se reînfiinţaseră şi fostele partidele istorice, aşa că în cursa pentru prezidenţiale au intrat trei candidaţi: Ion Iliescu susţinut de FSN, Radu Câmpeanu din partea PNL şi Ion Raţiu din parte PNŢCD. Din cele peste 17 milioane de alegători, s-au prezentat la vot aproape 15 – o prezenţă covârşitoare, cea mai mare din perioada post-comunistă, însumând 86% dintre cetăţenii cu drept de vot. Le pria românilor democraţia, se bucurau de ea, dar ştampila o puseseră pe candidatul cel mai apropiat de profilul vechiului regim. Ion Iliescu a primit 85% din voturi şi a devenit primul preşedinte al României democratice.
În 1990, mandatul preşedintelui era de doi ani, în 1991 adoptându-se şi o nouă Constituţie care reglementa mandatul preşedintelui la patru ani. Noi alegeri prezidenţiale au fost organizate în 1992. În primul tur al prezidenţialelor, care a avut la la 27 septembrie, s-au prezentat 76% dintre alegători, care şi-au împărţit voturile celor şase candidaţi pentru scaunul de la Cotroceni: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Gheorghe Funar, Caius Traian Dragomir, Ioan Mânzatu, Mircea Druc. Pentru scrutinul din 11 octombrie s-au calificat Ion Iliescu (FSDN) şi Emil Constantinescu (CDR). La vot s-au prezentat mai puţini alegători (73,23%), şi majoritatea l-au preferat tot pe Ion Iliescu la preşedinţie. Deşi Emil Constantinescu a pierdut bătălia electorală, partidul său şi-a consolidat poziţia ca principală forţă de opoziţie.
Prima rocadă de putere – Constantinescu preşedinte
În cursa pentru preşedinţie din 1996 s-au înscris cei mai mulţi candidaţi – 16. După primul scrutin, din 3 noiembrie, au rămas în competiţie Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Patru zile mai târziu, Emil Constantinescu primea sprijinul candidatului care se plasase pe locul trei, Petre Roman, pentru cel de-al doilea tur de scrutin. Cu voturile lui Petre Roman, cu speranţele românilor pentru o viaţă mai bună şi cu teama domnului Iliescu de a-şi mărturisi credinţa în Dumnezeu, Emil Constantinescu reuşeşte să câştige alegerile prezidenţiale, primind 7 milioane de voturi (54,41%). La 6 decembrie 1996, CDR, USD şi UDMR au semnat un acord de solidaritate parlamentară şi guvernamentală, astfel obţinând şi majoritatea parlamentară. Acesta a fost primul transfer de putere din perioada post-comunistă, realizat în spirit democratic.
Catch-22: cu „Tribunul” la prezidenţiale
La alegerile din 2000, preşedintele Constantinescu, care dezamăgise în timpul mandatului său mulţi alegători, s-a declarat neputincios în faţa sistemului şi nu a mai candidat. În primul tur de scrutin, din 26 noiembrie, au participat 12 candidaţi, însă dreapta politică a fost extrem de fărâmiţată. Din această cauză, şi pentru că populaţia s-a revoltat faţă de clasa politică, în turul doi de scrutin, din 10 decembrie, au ajuns să se confrunte Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Cu opţiunile îngrădite astfel, românii s-au văzut nevoiţi să îl realeagă preşedinte pe Ion Iliescu (66,83%).
Trăiţi bine?
În 2004, din cei 12 candidaţi care au intrat în primul tur de scurtin, s-au calificat în cursa finală pentru Cotroceni Adrian Năstase (Alianţa PSD+PUR) – fost prim-ministru în ultimul mandat al lui Ion Iliescu - şi Traian Băsescu (Alianţa DA) – fost Primar al Municipiului Bucureşti. Dar Traian Băsescu nu fusese în cărţi pentru funcţia de preşedinte de la bun început. Theodor Stolojan fusese propus să candideze din partea Alianţei Dreptate şi Adevăr, însă cu două luni înainte de alegeri, cu explicaţii evazive, Theodor Stolojan s-a retras, cedând locul lui Traian Băsescu. Băsescu i-a salutat pe români cu urarea „Să trăiţi bine!” şi în turul doi de scrutin, din 12 decembrie, l-a învins pe Adrian Năstase, cumulând 51,23% din voturi.
Preşedinte pentru o noapte
Mandatul preşedintelui fiind fixat la cinci ani, noile alegeri prezidenţiale au avut loc în 2009. Şi acum Traian Băsescu s-a confruntat, în turul doi de scrutin, cu un candidat din partea PSD, Mircea Geoană. A fost o campanie electorală condusă de marii patroni de televiziuni, în care s-au adus diverse acuze – şi scuze deopotrivă. Totuşi, după ce Mircea Geoană s-a crezut preşedinte pentru o noapte, rezultatele oficiale ale alegerilor l-au confirmat tot pe Traian Băsescu în funcţia de preşedinte al României.
Cine sunt cei 14 candidaţi la alegerile prezidenţiale la alegerile din 2 noiembrie 2014
